Sâmbra Oilor: 

      Sâmbra Oilor este renumita manifestare folclorică care se organizează pe DN 19  Satu Mare - Sighetul Marmaţiei, la 61 km de Satu Mare. Acolo există un platou şi han cu acelaşi nume. Cu această ocazie se organizează un festival de folclor în care fiecare îşi pune în valoare portul şi cântecul din zona pe care o reprezintă.

     

Sâmbra OilorÎn prima duminică din luna mai sate întregi pornesc spre Dealul Huta unde, de veacuri, în fiecare primăvară se adună oşenii pentru a sărbătorii Sâmbra Oilor, un străvechi obicei al ciobanilor, ce marchează plecarea turmelor către munte. În această zi se poartă cele mai frumoase şi mai scumpe costume populare, asemănătoare cu îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian, iar pe umeri se iau cei mai frumoşi desagi.

     Tradiţionalul măsuriş - mulsul oilor la strungă în cofe de lemn este cel mai important. Măsurarea se face cu "măsura". În funcţie de cantitatea de lapte obţinută de fiecare gospodar se fixează retribuţia în produse, taxele şi plata ciobanilor. După măsuriş se ocoleşte staulul şi se "împuşcă" deasupra oilor pentru a se alunga piezele rele.

       Odată însâmbrarea terminată, serbarea continuă cu ospățul.

 

 Centrul de ceramică VAMA:

       Aşezată în sudul Ţarii Oaşului, pe şoseaua ce leagă Satu Mare de Sighet, comuna Vama a fost un important centru de ceramică, unde smalţul asociat cu motive, culori şi procedee noi, a apărut de timpuriu, sub influenţa ceramicii bizantine. Integrată centrelor de ceramică smălţuită din nordul Transilvaniei, producţia acestei localităţi prezintă asemănări cu ceramica românească de tip bizantin lucrată în nordul Moldovei: regăsim culorile galben şi verde, pe fond deschis, motivul stelar şi grafitarea (conturul motivelor realizat prin zgâriere).

     Tradiţia locală consideră olăritul foarte vechi, dar lipsa unei bresle, după datele căreia să se poată stabili un istoric, face dificilă confirmarea informaţiei. Începând cu mijlocul sec. al XIX-lea, documentele depistate în arhivele comunei indică existenţa certă a olăritului şi înainte de 1850. Dacă la începutul secolului al XX-lea erau peste 30 de olari, în 1950 la Vama lucrau 12 olari, iar astăzi numai unul singur, Gheza Işvanfi, angajat al Muzeului Ţarii Oaşului din Negreşti – Oaş, nepotul renumitului meşter Frei Iosif.

      Categoriile de obiecte lucrate la Vama sunt cele de uz casnic, necesare gospodăriei (“hârgăul” pentru dus mâncare la câmp, castroane, oale pentru lapte, oale pentru sarmale etc.) şi blide pentru decor („taiere”, „oluri de nănaşi”etc.). O dată pe an finii trebuiau să meargă şi să ducă “nănaşului”lor c\te un urcior pe care naşul îl atârna la grindă. După numărul ulcioarelor de la grinda unei case se putea cunoaşte numărul finilor unui gospodar.

       În ornamentica (vezi foto) ceramicii de Vama sunt predominante motivele geometrice (puncte, linii, cercuri, spirale etc.) asociate cu cele vegetale şi antropomorfe stilizate. Dacă până la începutul secolului al XX-lea conturul motivelor era realizat prin zgârierea angobei şi a pastei, ulterior această tehnică a fost înlocuită cu linii de contur pictate cu cornul. După primul război mondial s-a început ornamentarea cu pensula, în locul cornului, ceea ce a determinat şi schimbarea ornamenticii. De obicei, femeile “feştesc” (ornamentează) vasele, folosind o gamă cromatică pe bază de alb, galben, roşu, verde, negru. Olarii din Vama îşi transportau marfa în căruţe cu cai, numai în satele din Oaş sau la târgul care se ţinea la Negreşti – Oaş. Uneori interveneau negustorii, care cumpărau ceramică de la olari şi o vindeau la Sighet, Carei, Satu Mare, Zalău. Sălaj.

 

 Portul popular oșenesc:

         În Ţara Oaşului portul ocupă un loc de cinste, distingându-se prin armonie cromatică şi bogăție ornamentată. Portul femeiesc contând din cămară, pindileu (fustă), zadie sau şort şi chischineu (batic) este deosebit de vioi, în acord cu modul de a fi şi cu gustul rafinat al oşencelor. Cămașa cu platcă se încadrează, din punct de vedere al croiului, portului popular romanesc de veche tradiție. Lucrată din material țesut în gospodărie, ea are o alesătură în jurul gâtului (platcă) şi este colorată viu, cu ornamente geometrice şi florale stilizate. Fusta (pindileul), din acelaşi material (fir de cânepă şi bumbac sau numai bumbac, mai recent), are un guler lat în partea superioară şi o încreţeală migălos lucrată, sincronizată ornamental cu cămașa, în partea inferioară (foarte largă), ornamentele constând în vergi de cromatică diferită. Zadia are şi ea în partea superioară un brâu  (o încretatură) iar în partea inferioară motive vărgate şi dantelă. Ca element de podoabă sunt folosite zgărzile din mărgele (care înlocuiesc vechile salbe din monede de argint) şi şiruri de mărgele, iar la mireasă găteala capului şi cununa. Portul bărbătesc este alcătuit din cămașă (ornamentată la guler, pe piept şi la mâneci) cu mâneca largă sau strânsă în „pumnişor”, care se poartă de regulă peste izmene (gaci) largi (iarna peste cioareci). În perioadele reci se îmbracă uioşul (haina de lâna – cusută în dungi în unele localități) şi guba.

 

 Tradiții etno - folclorice:

       Folclorul literar se caracterizează în primul rând prin prezența țâpuriturilor  din Oaş în perimetrul exprimării artistice orale. Se țâpurește cu prilejuri diferite: în sărbători – la nunti, hore şi din ce în ce mai des în spectacole; în zilele obişnuite – la muncile câmpului sau în cele gospodăreşti, seara la şezători şi pe uliţe, ţâpuriturile având în obiectiv, după caz: mirele, mireasa, naşii, soacra, fetele, feciorii, gazda etc. Însoţite de dans şi melodie în registru acut, ţâpuriturile atestă o bună conservare a fondului spiritual primar.

       Alături de ţâpuritură, creaţia de nunta, prezentă, în bogate variante, constituie o adevărată bijuterie a folclorului literar local. Balada e ilustrată în principal prin Mioriţa (12 variante în Oaş) şi Balada Irincuţei (Oaş). În bogăţia folclorică a zonei se păstrează de asemenea cântecul de leagăn, de dragoste, de înstrăinare, colindul.

      Folclorul muzical cuprinde producţii variate şi originale zonei Oaş. Creaţia muzicală a Oaşului înglobează o varietate destul de mare de melodii – „dansuri” – bine diferenţiate. Acestea se caracterizează prin anumite formule ritmice comune.

      Folclorul coregrafic este original şi valoros. Cu paşi tropotiţi şi cu mutaţii de accent, cu sincope repetate, incluzând frecvente combinaţii de tropote şi pinteni (în aer sau la sol) precum şi o gama variată de bătăi din palme, dansul acesta poate da impresia, ca şi ţâpuritura, de altfel, ca ar fi invariabil, unul şi acelaşi pe întreg teritoriul Oaşului. Originar fiind : danţul fetelor şi roata feciorilor.

 

     În cadrul dansului oşenesc se disting trei tipuri principale: Roata, Joc (dans mixt), Mireseşte.