Patrimoniu

Ţara Oașului este una dintre cele mai originale și mai pitorești zone etno-folclorice din România. Originalitatea acestei vetre milenare care „a păstrat ca într-o insulă de arhaism etnic urmele unei vieți sociale rămasă până de curând în lumea începuturilor“ (Gheorghe Focșa, Ţara Oașului București, Muzeul satului, 1975) a fascinat pe o mulțime de cercetători. De aceea, a beneficiat de atenția și preocuparea – uneori, statornică – a unora dintre cei mai mari cercetători români, din cele mai diferite domenii: - etnografie: Gheorghe Focșa; Tancred Bănățeanu; folclor literar: Ion Mușlea și Vasile Scurtu; folclor muzical: C. I. Brăiloiu; lingvistică: E. Barbul și I. A. Candrea; geografie: Ion Velcea. De asemenea, trebuie menționate și diferitele studii ale unor autori locali: Ioniță G. Andron, Ion Chioreanu-Oaş, Iacob Dance, Ion Grigoruţ, Gheorghe Haiduc, Ion Halmi-Negreşteanu, Ioan Nistor, Aloisie L. Tăutu, Vasile Savinescu, Ion Someșan, Ovidiu Suciu.

De formă circulară, ca o căldare uriașă, această vatră etnoculturală ocupă depresiunea intramontană cu același nume situată la extremitatea Nord-Vestică a României. Ca o cetate naturală, ce adăpostește o unitate geografică ca un platou întins, Ţara Oaşului este înconjurată de mai multe ramuri ale Carpaților Nordici – Munții Păduroși, Oaș, Gutâi, Țibleș și ai Rodnei, iar până nu demult și de nesfârșitul codru românesc. Pe de altă parte, dealuri domoale, brăzdate de văi și ape cu nume de fată - Talna, Valea Albă, Lechincioara – ținut binecuvântat, ferit de cataclisme și vrăjmășii ale stihiilor, cu câteva porți suspendate între dealuri, altele deschise de râurile Talna și Tur, precum și cele naturale dinspre Câmpia Someșului, au permis o circulație relativ lesnicioasă spre zonele înconjurătoare: Ţara Maramureșului, Baia Mare, Satu Mare, Ugocea, sau peste hotare cu zona Debrețin și cu Ucraina Transcarpatică.

Asupra întinderii spațiale, părerile sunt împărțite, atât între localnici, cât și între cercetători. Unii susțin că tot Oașului îi aparțin și cele câteva sate românești din plasa Ugocea: Gherța Mare, Gherța Mică, Turţ, Batarci, Comlăuşa, Tarna Mare, Valea Seacă, aflate sub administrația Maramureșului istoric sute de ani. Alții știu că ținutul Oașului se oprește la Călinești și Cămârzana, cuprinzând cele 16 sate din fosta plasă Oaș, dar s-a dat același nume generic și celorlalte sate românești alipite din comitatul Ugocea. „Împreună cu aceștia, oșenii constituie o extremitate a domeniului în care se vorbește limba românească. E probabil că pe vremuri acest grup era legat de acela al românilor din Beregh, de mult pierduți pentru noi. Limba aceasta de pământ românesc, din nordul tarii noastre, este cuprinsă ca într-un clește de două popoare străine: rutenii, la nord, și ungurii, în partea de sud-vest. Astăzi nu mai poate fi vorba de o periclitare a elementului românesc“ (Ion Mușlea, Cercetări folclorice în Ţara Oașului, Reeditare în: Cercetări etnologice zonale, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2004).

Și mai categoric, argumentând pe principii științifice, Marin Ilieș tratează cele două zone din punct de vedere unitar: „Elementele comune păstrate de-a lungul timpului întăresc și mai mult ideea că Ţara Oașului, ca regiune geografică, include și partea sudică a fostului Comitat Ugocea, fapt demonstrat în capitolele studiului de față. Limita dintre cele două comitate care de altfel diviza și Ţara Oașului, nu se verifică pe nici o reprezentare grafică cu informații recente sau mai vechi. Prin analiza unui mare număr de elemente de factură diferită, corelate spațial, rezultă faptul că Ţara Oașului, ca regiune de tip „țară”, include obligatoriu și comunele menționate mai sus“ (Marin Ilieș, Ţara Oașului. Studiu de geografie regională. Presa Universitară Clujeană, 2006, p. 21). Din punct de vedere administrativ, cele două comitate au funcționat separat aproape 800 de ani, timp care nu a putut șterge unitatea de conștiință și spirituală: Ţara Oașului inclusă Comitatului Sătmar, cu reședința la Satu Mare (Zathmar), iar Ugocea inclusă comitatului Ugocea, cu reședința la Seleușul Mare (în prezent Vinogradovo, oraș în Ucraina). Majoritatea locuitorilor din fosta Ugocea românească se consideră oșeni, conștienți de trăsăturile comune care dau unitatea organică a regiunii geografice: portul, graiul, obiceiurile, organizarea familiei și a gospodăriei, arhitectura rurală, mentalități.

Munții Oașului au două piscuri mai domoale: vârful Pietroasa (1201 m) și Heghişa (1012 m). Depresiunea este înconjurată de un șir de dealuri de formă conică, care se micșorează pe măsură ce înaintăm spre centrul „țării”, singura localitate de șes fiind satul Tur, alipit Negreştiului. Pe la 1800, Szirmay Antal, cel care a scris prima monografie a ținutului, nota că „dacă Roma e așezată numai pe șapte coline, Negreștii – cea mai mare localitate a ținutului - e pe șaptezeci și șapte, deși are numai 300 de case”.

Cercetătorii au descoperit vetre, așezări omenești și unelte care atestă că Ţara Oașului a fost un teritoriu populat necontenit încă din paleolitic, aparținând civilizației Starcevo-Criş, veche de 8000 de ani. Astfel, în zona Oașului, au fost descoperite vetre în care s-au păstrat semințe de cereale din urmă cu 8.000 de ani, o dovadă a primelor forme ale vieții sedentară, leagăn al civilizației europene, contemporane cu civilizația de la Hamagia. Nu departe de Bixad, sub cetatea dacică de la Belavar, pomenită de Vasile Pârvan în monumentala lucrare „Getica”, s-au descoperit vetre de cenușă din preistorie. Teritoriul Oașului nu a făcut parte din provincia romană Dacia, locuitorii păstrându-și statutul de triburi libere, deși explorările miniere romane s-au extins până în apropiere. “Epoca bronzului este și ea bine reprezentată, precum și mileniul traco-daco-getic, inclusiv contactul cu civilizația celtică. Ulterior, ținutul a devenit o cetate naturală a dacilor liberi, loc de refugiu, dar și de contact cu cei din Dacia romană. Urmele acestor secole sunt prezente în diferite puncte ale Țării Oașului până în secolul XIII când o serie de așezări sunt consemnate în documente ca «possesiones valachales» , inclusiv cu voievozii sau «primaşii» lor. Ar fi de subliniat că Ţara Oașului n-a fost, cum s-ar crede, izolată. Prin «drumul sării» , devenit «drumul țării», a avut deschideri spre Slatina și celelalte ocne din Maramureșul Mare, spre Seini și Satu Mare, spre Vişc și Seleuș.// Documentele vremurilor trecute nu sunt copleșitoare, dar Ţara Oașului e o realitate. Piatră tare, a dăinuit fără să se sfărâme. A fost o entitate vizibilă, o «terra» sau «romanie» după definiția lui Nicolae Iorga, egală cu vecinii, desfășurată pe un teritoriu mai vast decât lasă să se creadă cele circa treizeci de așezări mai vechi sau mai noi numite oșenești.” (Ioan Nistor, La granița cu Steaua Polară. O schiță sentimentală a Țării Oașului, în: Iancu, Ștefan – Ţara Oașului, album fotografic, prefață de Ioan Nistor, Satu Mare, 2006, p. 4)

Vechile Letopisețe atestă existența acestei „țări” (Simeon Dascălul, versiune după Cronica lui Grigore Ureche). În acest context istoric și geografic, Oașul este una dintre primele formațiuni prefeudale românești intrată în conștiința istoriografiei românești, cu toate că este cea mai mică „țară” din Ardeal. („districtus seu contrata Avas”, sec. XIII). Elementul esențial care contribuie la delimitarea unei „țări” este relieful, la care contribuie un complex de factori. Ţara Oașului s-a constituit în perioada de înființare a comitatelor (sec. XIII-XIV d. Hr) în depresiunea care îi poartă numele, relieful având rol mai important decât componenta umană.

Întreaga depresiune constituie un platou peste care se suprapune cursul superior al râului Tur. În relație cu unitățile mari de relief, Ţara Oașului reprezintă un areal ce corespunde nivelului de contact dintre lanțul Munților Carpați și Câmpia de Vest. Istoricește, la începutul formării sale, a constituit o zonă de tampon între tendințele expansioniste ale ungurilor și Ţara Maramureșului, care dorea să-și prelungească independența. „Pentru unele entități teritoriale denumirea de „țară” s-a perpetuat din generație în generație, iar unitatea geografică respectivă este o construcție mentală. Aceste teritorii au o identitate bine marcată, percepută de conștiința colectivă, iar oamenii au trăsături comune.

Particularitatea lor constă dintr-un cadru recunoscut de locuitori sau de vecini. Numeroase similitudini privind tradițiile, obiceiurile, porturile populare etc. între țări situate în nordul României se explică printr-o continuă emigrare a elementului românesc din Ţara Maramureșului spre spațiile învecinate, mai ales începând cu secolul al XV-lea”. (Marin Ilieș, Op. cit., p. 19).

Asupra originii numelui Țării Oaşului au existat divergențe între diferiți cercetători, istorici sau lingviști. Astfel, neamțul Weigand, autorul uneia dintre primele monografii ale județului Szatmar (Leipzig, 1899) a susținut ideea că numele ar veni de la un voievod local, pe nume Oaş - sau Basil Hoşan. Nicolae Iorga credea că „Havasalföld” / „Ținutul de munte” în ungurește, s-a transformat de mult în româneasca Țară a Oaşului.

Ion Mușlea a considerat că numele românesc al ținutului derivă dintr-un cuvânt unguresc, „avas”, care înseamnă: „1. pădure cu arbori mari şi bătrâni; 2. pădure cu ghindă; 3. silva prohibita.” „Oșenii bătrâni știu cu toții că nu mai departe decât acum 30-40 de ani ținutul lor era acoperit de păduri seculare”. Szirmay Antal arată (1808-1810) că pădurea Tuba era comună aproape tuturor satelor din Ţara Oaşului, ceea ce înseamnă că avea o întindere uriașă. Tot el spunea că în pădurile Negreştiului se găsesc arțari atât de groși, că „românii, tăindu-i, își fac din câte-o singură bucată uși şi mese.” Aceste păduri seculare vor fi dat numele unguresc al ținutului, din care, probabil, a derivat cel românesc. Dar numele Oaş/Oaşa se întâlnește şi în alte toponimice românești, cu sens de răritură în pădure.

În urma cercetărilor proprii, am făcut o descoperire de-a dreptul istorică, care împinge prima referire la o localitate din Ţara Oaşului cu 110 ani mai înainte decât data acreditată până în prezent de către specialiștii în domeniu: satul Tur, azi localitate aparținătoare de Negreşti-Oaş, este pomenit într-un act de donație dat de regele Geza al II-lea (1141-1161). Satul Tur (scris Thura, înainte de a fi maghiarizate denumirile localităților), care aparține de „mănăstirea slăvitei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria, pe care a întemeiat-o comitele Kulchey (probabil strămoșul unui Culcean, câteva familii din Vama) lângă răul Someș,…Tur, al căror prim hotar se îndreaptă cu Bechy prin râul… Sebespatak la izvorul lui Ered şi … dealul… de acolo pe lângă Talnok, (Talna - afluent al râului Tur) de acolo la Filesd”… Satul Tur este pomenit cu douăsprezece gospodării de lucrători şi unsprezece case cu vii; de asemenea, „în prediul Tur sunt doi pădurari, ale căror nume sunt acestea… şi alții care fac ce li se poruncește şi o moară cu un morar cu numele Eleus” (probabil strămoșul lui Leuşcă, câteva familii din satul Racşa). Descoperirea, fiind foarte importantă, trebuie verificată cu toată competența şi seriozitatea, împreună cu specialiști din domeniu (Documente privind istoria României. Veacul XI, XII şi XIII. C. Transilvania. Vol. I (1075-1250). Editura Academiei Republicii Populare Române, 1951, doc. 10, p. 5-6; 13, p. 7-8).

O teorie greu de acceptat – care trebuie cercetată – este susținută numai de Alexandru Filipaşcu: „Cu nimicirea ultimelor triburi avare (802 -814) se inaugurează o epocă de pace şi prosperitate până după încreştinarea ungurilor şi consolidarea statului lor; epocă de care maramureșenii au profitat pentru a-şi desăvârșit organizația lor politică şi militară. În toată epoca de năvăliri Maramureșul a primit continue primeniri, în urma așezării aici a elementelor alungate de năvălitori de la sud şi de la vest. O însemnată parte din ausonii de limbă latină – pe care retorul Priscus, ambasadorul împăratului Teodosiu, îi găsi locuind în mare număr în jurul capitalei lui Attila -, s-au stabilit în regiunea deluroasă a Ugocei, unde au înființat 28 sate, care formează Ţara Oaşului de azi, locuită numai de oșeni sau ausoni. Un grup de ausoni s-a stabilit pe valea Cosăului, unde a format un cnezat care in 1381 încă purta numele de „Kenesiatum possessionis nostrae Olachalis Ozon vocatae” (Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureșului, Baia Mare, Editura Gutinul, 1997, p. 28).

Prima atestare documentară acreditată până în prezent o găsim într-o mențiune din 17 noiembrie 1270 (şi singura din secolul al XIII-lea), când regele Stefan confirmă unui nobil cinci moșii din Ţara Oaşului (Istoria Romîniei, Editura Academiei, București, 1960, vol. I, p. 321-325; Documente privind istoria Romîniei. C. Transilvania, București, 1962, veac XIII, vol. II, p. 132, 129-130; Stefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, vol. I, p. 97, 213) arată că “prin scrisoarea regelui Stefan, moșiile: Livada, Orașu Nou, Vama, Prilog şi Oaş, care au fost odinioară ale lui Benedict, numit Ur, mort, fără moștenitori, au fost date pentru totdeauna de acel rege Stefan sus-zisului Nicolae, fiul lui Mauriciu [primul voievod al Maramureșului], pentru serviciile sale credincioase” (Ion Velcea, Ţara Oaşului. Studii de geografie fizică şi economică, E. A., 1964).

Tot în 1270 se amintesc comunele Prilog şi Vama în registrele familiei Varad: „Amândouă sunt menționate ca făcând parte din posesiunile familiei Norocz, pe timpul când această familie, pe la 1270, primește de la rege posesiunile mai sus amintite ale familiei Kaplany, ajunsă în dizgrație.“ Spre sfârșitul secolului al XIII-lea se fac mențiuni despre satele Călinești şi Boinești. „…pentru cel din urmă dându-se chiar şi nume românești de familie de iobagi, ca Dragoș.”

Documentele din secolul al XIV-lea pomenesc alte localități: Bixad, Cămârzana, Certeze, Lechința, Negreşti, Racşa, Târșolț, Trip, precum şi unele referiri la populație, care este în continuă creștere: “Românii din pârțile Medieșului şi Oaşului sunt amintiți din nou prin veacul al XIV-lea, dar de această dată în număr așa de mare că sunt în stare să pună stăpânire pe castrul Medieş şi satele din împrejurimi (Aloisie Tăutu, Vechimea românilor din Ţara Oaşului. Cinci documente papale, în rev. „Buna Vestire”, nr. 4/1966 şi 1-2/1967, Roma, 1975). Cele cinci scrisori papale emise de Papa Grigore al XI-lea sunt comentate științific de Francisc Pall (Francisc Pall, Românii din pârțile sătmărene (ținutul Medieş) în lumina unor documente din 1377, în „Anuarul institutului de istorie din Cluj”, XII, 1969). Numai partea de sud-est a Țării Oaşului făcea parte din domeniul Castrului de Medieş: „satele Vama, Pârlog, Cămârzana, Bicsad, Tur, Negreşti şi altele.” (Tăutu, A. - Op. cit.)

Partea de nord a Oaşului, fostă componentă a comitatului Ugocea, făcea parte din domeniul Castrului de Nyalab, cetate situată în culoarul Tisei: În secolul al XVI-lea ținutul de la sud de Tisa, cu sate românești, era numit „Olahsag”, iar cel de la nord de râu, cu sate ruteneşti „Oroszag“ (Vasile Scurtu, Op. cit., V. 1940). Continuitatea şi unitatea etnoculturală a acestui grup de așezări, autonomiile obștești păstrate multă vreme în evul mediu, s-au întemeiat pe dăinuirea voievodatului Oaşului. De altfel secolele XIV-XVIII se caracterizează prin existența mai multor documente istorice care vorbesc de o populație numeroasă a Țării Oaşului, exclusiv românească – până în sec. XVIII. În secolul al XVIII-lea făcea parte din întinsa Țară a Maramureșului.

Diplomele maramureșene din secolele al XIV-lea şi al XV-lea menționează Ţara Oaşului în legătură cu drumul sării care pornea de la ocnele de sare din Giuleşti-Maramureş, prin Negreşti Oaş, de-a lungul arterei comerciale ce lega pârțile de nord ale Moldovei cu Maramureșul şi ținuturile sătmărene (Stefan Pascu, Op. cit. p. 34, 52, 97). Aceeași informație o găsim şi la Alexandru Filipaşcu: „via Southa”, adică drumul sării, ce ducea de la Giulești spre Ţara Oaşului“ (Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureșului, p. 26). Tot din diplomele maramureșene aflăm că Ţara Oaşului a aparținut mai întâi voievodatului Maramureș. Încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea ținutul Maramureșului, deci şi Ţara Oaşului, era condus de români. Stăpâni absoluți ai ținutului erau Balc şi Drag. În Diploma din 2 noiembrie 1378, se întărește autoritatea cetății Nyalab asupra unor sate din Ugocea. Cetatea Nyalab se afla dincolo de marginea apuseană a Maramureșului, în apropierea cursului Tisei, în fostul comitat al Ugocei. De ea țineau şi satele românești din nordul Țării Oaşului. Alte peste douăzeci de sate românești din partea centrală şi de sud a Țării Oaşului țineau de domeniul cetății de la Medieșul Aurit. În numeroase documente din secolul al XIV-lea este vorba şi de aceste sate, pomenite cu numele lor. Acte papale redactate în anul precedent (1377) pomenesc despre cetatea Medieșul Aurit ca aparținând văduvei comitelui Simion Pok, în stăpânirea căruia a ajuns „din mâna românilor şi a schismaticilor (ortodocșilor) împreună cu toate satele sale care atunci erau schismatice”.

Mai ușor accesibil dinspre câmpie decât Maramureșul, Oașul şi-a pierdut de timpuriu autonomia şi organizarea politico-teritorială românească de tipul voievodatului şi cnezatului. Satele românești din Oaş şi-au păstrat însă ființa şi tradițiile culturale: „Tuturor credincioșilor întru Hristos, atât celor de față cât şi celor viitori care vor vedea aceste rânduri, conventul mănăstirii din Cluj mântuire întru mântuitorul tuturor… am trimis pe omul nostru în duminica de dinainte de sărbătoarea sfântului Mihail la cetatea Nyalab şi la moșiile care țin de această cetate, şi anume la satele… ungurești, precum şi la satele românești Criva, Cernat, Comlăuş, Dealul Frumos, Turţ şi Batarci, introducând în stăpânirea lor, după porunca măritului rege Ludovic, pe magiștrii Drag, comite al Maramureșului, şi Ioan Românul, fii ai răposatului voievod Sas… Dat în a treia zi după sărbătoarea sfântului Dumitru martirul, în anul o mie şi trei sute şi șaptezeci şi opt. (Ion Bogdan, Mihai Olos, Nicoară Timiș, Calendarul Maramureșului“, Baia Mare, 1978, p. 35).

În Diploma din 13 august 1391, se întărește privilegiul patriarhului de Constantinopol de creare a unei structuri eclesiastice menite să dubleze, pe plan spiritual, autoritatea politico-administrativă teritorială a urmașilor lui Dragoș, „descălecătorul” Moldovei. La Peri exista la 1300 cea mai veche mănăstire ortodoxă din Ardeal, ridicată în secolul XIV-lea la rang episcopal - dar şi centru cultural românesc puternic – care își manifesta autoritatea şi asupra Oaşului şi Ugocei: „Antonie, din mila lui Dumnezeu patriarh al Constantinopolului, al noii Rome şi al întregii lumi. A venit la noi Drag magistrul în numele său şi al fratelui său arhontele Baliţă voievod, spunându-ne că ei au de la înaintașii lor în Maramureș o mănăstire cu hramul sfântului Mihail şi ne-au cerut ca să luăm această mănăstire în paza şi rânduiala scaunului nostru patriarhicesc… iar starețul pe care ei îl vor pune în această mănăstire să aibă binecuvântarea noastră şi să poată sfinți toate bisericile care sunt în dependența numitei mănăstiri … iar noi am îngăduit aceasta şi i-am dat în grijă toate treburile duhovnicești din numita mănăstire şi din ținuturile care depind de ea şi care sunt: Maramureșul, Sălajul, Oașul, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurașul şi Bistra… Şi în toate, acest stareț cu numele Pahomie, să aibă deplină autoritate, să judece şi să rânduiască pe preoți… iar acestea au fost scrise în a treisprezecea zi a lunii august, anul în care s-au întocmit acestea fiind șase mii şi opt sute şi nouăzeci şi nouă (de la facerea lumii). (Calendarul Maramureșului“, Baia Mare, 1978, p. 36).

Tot din secolul XIV este clar atestată structura ocupațională agricolă şi pastorală, caracterul de masă al acestor ocupații, întrucât oșenii achitau atât terragium census agrarius (dare de produse agricole) cât şi quinquagesima ovium (dare în oi). Prin defrișările forestiere, oșenii şi-au asigurat nu numai lemnul pentru construcții şi unelte, dar, mai cu seamă, şi-au extins terenurile arabile, de fânațe şi pășune. Pentru semnificația lor etnologică, remarcăm dezvoltarea din vechime a culturilor agricole specializate (viticultură, pomărit), care au contribuit la stabilitatea populației, precum şi toponimele: Oaş (pădure mare, Oaşa, în Munții Sebeșului), Prilog–Vii, Pășunea Mare. Strâns legat de agricultură şi subordonat etapelor ei calendaristice, păstoritul oșenesc a cunoscut numai tipurile sedentar, local şi de pendulare simplă.

Păstoritul - de care se leagă câteva obiceiuri locale: de a dărui oi noului născut, mirilor la nuntă şi participanților la înmormântare – a generat şi un important moment ritual şi o mare sărbătoare obștească – sâmbra oilor – la plecarea păcurarilor cu turmele pentru vărat, adică în preajma datei când urmează să aibă loc închiderea țarinilor de bucate şi de fânețe.

Dacă mărturiile istorice sunt puține şi, uneori, contradictorii, studiile etno-folclorice sunt unanime în aprecierea originalității acestui străvechi ținut, exprimându-se în acest sens cercetători de prestigiu: Gheorghe Focșa, I. A. Candrea, Tancred Bănățeanu, Dumitru Pop ş.a. Astfel, strălucitul etnograf Gheorghe Focșa, cercetătorul cel mai avizat, descrie acest ținut, „golful cel mai nordic al populației românești, … din «Ţara Oaşului», regiune pitorească atât ca înfățișare geografică cât şi ca viață socială românească, cu trăsături care o arată ca pe una din cele mai originale «țări» răspândite pe întreg teritoriu al României. Pe lângă unitatea geografică precis conturată, ca o insulă întinsă între înălțimile împădurite care o străjuiesc de jur împrejur, «Ţara Oaşului» cuprinde aspecte naturale care au influențat structura vieții economice a întregii regiuni şi au menținut trăsături etnice deosebite, cu tipuri omenești care se îmbracă în același mod şi cu manifestări psihice şi sociale asemănătoare de la un sat la altul.” (Gheorghe Focșa, Ţara Oaşului. Studiu etnografic. Cultură materială” vol II, 1975, prefața).

I. A. Candrea (1906) realizează o prezentare sintetică şi sincretică: Posiţiunea geografică. Satele; Tipul; Portul; Firea; Ocupațiunea - scoțând în evidență caracterul conservator şi original al locuitorilor, „isolaţi aproape complet de locuitorii din alte regiuni, nu pare deloc surprinzător că Oșenii, astăzi în număr de vreo 20.000 de suflete, să fi păstrat multe particularități arhaice în graiul lor.“ (I. A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, Analele arhivei de folclor, 1906). Așadar, originalitatea zonei folclorice a Țării Oaşului se explică şi prin izolarea sa geografică – ținut în formă de căldare, străjuit de Munții Oaşului, așezat în arc de cerc aproape închis –, care a determinat o evoluție în tipare proprii şi, mai ales, a împiedicat pătrunderea unor elemente străine din exterior. De aici, ineditul structurilor şi profund româneasca autenticitate a vieții sale spirituale.

Tancred Bănățeanu scoate în evidență această specificitate şi originalitate a Oaşului în cadrul culturii populare şi al spiritualității naționale: „Printre multele zone etnografice ale României, un loc cu totul remarcabil îl ocupă Ţara Oașului, una dintre cele mai caracteristice, interesante şi valoroase în toate domeniile sale de manifestare. Oașul se dezvoltă, ca zonă etnografică, cu condițiile unui teritoriu bine delimitat, de factori clar conturați într-un cadru geomorfologic – vatră a istoriei – care înlesnește constituirea zonei. El a favorizat crearea așezămintelor umane, practicarea unor ocupații de bază oferind materiile prime necesare. Existența unei rețele hidrografice şi a unor granițe naturale – inițial spre apărare -, au favorizat, de asemenea, constituirea unor nuclee umane, socio-culturale.

În acest cadru funcționează criteriile pe care le considerăm definitorii pentru determinarea şi delimitarea zonei etnografice a Oaşului, componentă specifică şi originală a unității culturii populare românești.

a) O populație autohtonă stabilă, continuă, cu atestări din paleolitic.

b) O evoluție istorică, economică proprie, cu o creștere internă de inculturaţie.

c) Un grai propriu, cu caractere specifice fonetice, lexicale şi morfologice şi cu sensibile şi originale figuri stilistice.

d) Caractere etnografice definitorii, în capitolele esențiale (așezări, arhitectură, ocupații: creșterea vitelor, cultivarea fructelor, meșteșuguri etc).

e) Conștiința oamenilor că formează o entitate, o structură cultural-etnografică unitară şi diferențiată, conștiința etnică, acel psyché, care merge până la naiva dar atât de categorica şi impresionanta afirmație: «De m-or tine cu secară / Oşenia-i a mea țară / De m-or ține cu ovăz / Oşenia nu o lăs».

f) Unitatea solidară, sub aspect comportamental, etic, a indivizilor formând colectivitatea umană a zonei.

g) Îndeosebi concretizări ale creației artistice populare (plastice, muzicale, coregrafice) foarte individualizate, proprii, un stil specific şi obiceiuri practice specifice.

În ceea ce privește ultimul criteriu, acela al creației artistice populare, vom preciza că arta populară constituie un element definitoriu al zonei, căci, pe lângă reflectarea modului de viață şi a relațiilor sociale, ea reflectă psihicul grupului etnic respectiv, caracterul psihic al unei etnii care se materializează îndeosebi în producțiile de artă populară. Şi sub acest aspect, Ţara Oaşului se constituie în una din cele mai originale, bogate, valoroase şi specifice zone etnografice, integrate însă perfect în cultura populară românească.“ (Tancred Bănățeanu, Specificitatea şi originalitatea Oaşului în cadrul culturii populare şi al spiritualității naționale (I), în „Cronica sătmăreană”, 6 sept. 1984, p. 3).

Oașul își are istoria sa, scrisă în străvechi obiceiuri şi datini, în satele strânse ca niște pumni viguroși pe obcine, în sclipirea tăioasă şi subtilă a țâpuriturilor, în năvalnicul „gioc”, în cămășile în care oșencele şi-au brodat cu gingășie sufletul, în focul tare al pălincii. Pământul se metamorfozează sub migrația turmelor de oi; lemnul se supune docil, modelându-se în obiect utilitar şi ornamental; contorsionându-se, lutul se convertește în forma blidului.

Simpla rostire a numelui Țării Oaşului rememorează istoria locului, a peisajului frământat. Nu mi-l pot imagina ca acel Oaş fabulos şi exotic, cu forme ale unei vieți stranii, care să tulbure sau să înfierbânteze imaginația. Nu pot scăpa de imaginea gravată în memoria afectivă: bărbații peregrinând sute de kilometri în căutare de lucru, într-o existență dramatică înhămându-se la muncile cele mai grele, mai ales la tăiat şi defrișat păduri, iar noile generații, pruncii şi pruncele, prefigurând același destin dramatic, deoarece arareori aveau posibilitatea să învețe mai mult decât tabla înmulțirii. În acest tablou social, perpetuat până în trecutul apropiat, deloc idilic, sărbătorile anului erau singurele prilejuri de exteriorizare a sensibilității. Exista atunci acel arhaism pe care azi l-am negat printr-un impresionant flux al generațiilor.

„În Ţara Oaşului rădăcinile geto-dacice ale ființei naționale nu trebuie căutate săpând în adâncime, pogorând în straturile moarte ale arheologiei, pentru motivul că sfintele vestigii ale descendenței noastre se află la suprafață, la îndemâna oricui, prezente în structurile oșenești, în rostire, în port, în virtute, în stilul de viață cotidian, în modul cum concepe oşanul de azi ideea de timp, de istorie, în aprigul spirit justițiar bazat pe omenie şi muncă pașnică. Așa-zisul «conservatorism» oșenesc este conștiința de neatârnare a Țării Oaşului, cuib de vulturi aflat la liziera țării, la fruntariile ei de pavăză şi integritate teritorială.“ (Simion Pop, prefață la: Ioniță G. Andron: Ţara Oaşului, album foto, Ed. Dacia, 1977).

Ţara Oaşului nu e numai o expresie geografică, numele uneia dintre cele mai pitorești, mai originale şi mai atrăgătoare regiuni din țară, dăruit cu un peisaj de o frumusețe cuceritoare. E un spațiu cu totul special, altul decât cel care se așterne privirilor, dincolo de întinderile plane sau colinare. Poți să spui numele satelor, al dealurilor sau al văilor, din nevoia firească de a te ancora în realitate, de a o percepe cu toate simțurile. Dar tot rămâne ceva nenumit, un duh al locului, care scapă simțurilor, oricât de ascuțite şi care vine să umple spațiul rămas, de undeva de dincolo de timpul care ne poartă ființa. Un spațiu transfigurat, perceptibil doar cu inima, unde dăinuie, mocnește sau pulsează o taină de dincolo de Fire, transgresând erele istorice. Parcă simți clocotul Genezei, când materia se adună, sub atracția unei forte universale, ordonându-se, armonizându-se, zămislind viață adevărată. Cugetul şi sufletul se primenesc în haină de sărbătoare.

Ţara Oaşului e un simbol, o chintesență, un semn sub care se ascunde sufletul românesc în forma lui cea mai curată, simplă, nealterată de adaosuri şi contaminări. Totul e limpede şi proaspăt, ca apa ce țâșnește din munții albaștri ce străjuiesc veșnicia, râuri ce capătă alint de fată: Talna, Lechincioara, Valea Albă, adunate pe lângă matca tutelară: Tur. Izvoare ce luminează templul de verdeață al codrilor seculari.

Cum treci de coama domoală a dealului şi pătrunzi în căldarea naturală care delimitează hotarul, atmosfera devine senină şi protectoare, de echilibru şi armonie desăvârșită, care îmbie şi reduce lucrurile la esenţe, sub pavăza înțelepciunii multimilenare. Peste tot simți prezența gustului pentru frumos, socotit la fel de necesar vieții ca şi utilul şi funcționalul. Casa şi poarta, lemnul şi piatra, cimentul şi sticla scriu noua geografie a spațiului, prin truda răbdătoare a mâinilor şi mareea efluviilor sufletești, nutrite de nevoia nestăpânită a oamenilor de a se înălța şi stăpâni spiralele timpului. Primele se ivesc bisericile, ce-şi proiectează cu îndrăzneală în văzduh siluetele zvelte ale turlelor, ca niște orgi cântând imnele bucuriei de a trăi, psalmi dedicați măreției acestor oameni nepereche, jertfei lor zilnice, iubirii lor fără de margini: față de locuri şi față de semeni.

Dar oamenii, păstori şi agricultori prin generații, în chiar ființa lor şi în felul lor de a fi, par niște voievozi ce n-au genunchii tociți pe altarul plecăciunilor, ci te privesc drept în ochi. Din crăpăturile palmelor, le răsar luceferi, dar au privirea semeață şi limpede, vorbirea neaoșă nealterată de zbuciumul istoriei, mersul egal, smerenia plină de demnitate, atitudinea calmă în fața încercărilor, vicleniilor, pizmei, ca o dovadă vie a vechimii şi a obârșiilor, a descendenței de care sunt atât de mândri. Nu i-au ademenit glasurile de sirene ale altor orizonturi, legănate de aripile unor locuri mai blânde. Au viețuit rezemați de stâncile munților, de la care au împrumutat tăria de cremene a caracterului lor. Au rămas să-şi păzească frunza şi ramul, glia şi coliba, graiul şi sufletul, portul şi truda. Dăinuind prin veacuri, tot mai puternici, cu fiecare cataclism, împletind veșnicia prin nervurile timpului. De veghe la Steaua Polară ce luminează oceanul planetar al patriei.

Stefan Haiduc