Galerie Foto
O depresiune, o căldare între dealuri şi munţi, o vatră, un început de eră geo-folclorică, un timp fără limite în trecut şi un prezent scufundat în istorie. Te uiţi uimit la oamenii nu prea înalţi de statură, nu deosebit de chipeşi, vorbind repede, cu o iuţeală aproape muntenească, sfidând spaţiul, geografia, comodităţile şi automatismele verbale ale oricărui reporter care s-ar hazarda în mijlocul lor. Ardealul se stinge aici în el însuşi, se reaprinde, trăieşte straniu într-o spiritualitate distinctă. Aici nu mai există, se pare, nici metafizică, nici spaţiu mioritic, nici un motiv de tristeţe, de înduioşare. Oaşul este bărbătesc, dur, aspru, un ţipăt ascuţit ca acela al ţâpuriturii, un fulger scurt al cuţitului scos de sub haină. Este ţara conflictelor mocnind zeci de ani. Locul transcende metafora, este un spaţiu închis pentru totdeauna în el însuşi, permeabil totuşi noutăţilor. Băutura oşenilor, element ridicat la rang de simbol, e ţuica de Turţ, menită să-i doboare pe nevolnici şi să-I întărâte pe cei tari. Străinii sunt obligaţi să bea şi ei. Refuzul e o ofensă de neiertat. Şi, după cum spune cântecul: ”Cu oşanu’ nu te pune,/ Cu oşanca du-te-n lume”. Colţoşi, oamenii sunt oameni de credinţă.
Primul contact cu Oaşul îl ai pe străzile oraşului Satu Mare. Vezi aici, dacă eşti norocos, oşeni bătrâni în gacii (nădragii) lor largi ce le ajung până sub genunchi, părând mai degrabă nişte fuste albe. Oşenii tineri, cei pe care îi poartă treburile pe la oraș, în afara unui pieptar înflorat pus peste cămaşă, au trecut la îmbrăcămintea obişnuită. Oşencele în schimb umblă în portul lor, în rochii viu colorate, scurte şi largi. Şi unii şi alţii, la pălărie, la gât, în părul împletit, cu multe mărgele, roşii mai ales, albastre, verzi, gambene, negre. Tinerii trag după ei casetofoane pe care sunt înregistrate ţâpurituri, dansuri, în nici un caz muzică uşoară. Toate acestea într-o perioadă de industrializare puternică în inima Oaşului […]”Oşenia nu o lăs,/ de m-or hrăni cu ovăs” cântă oşenii. Sunt mândri de ei, practici şi dârji. Dacă trecutul a stabilizat mizeria în satele lor, e timpul acum să se răzbune pe cele îndurate. Apar acum tot mai des, alături de vechile case de chirpici vopsite în albastru, case roşii de cărămidă, trădând ambiţiile deplin justificate ale stăpânilor lor.
Iritant pentru cunoscători este faptul că domneşte în rândul reporterilor de radio şi televiziune o totală confuzie între Oaş şi Maramureş, între folclorul oşenesc şi cel maramureşean, cu toate că sunt perfect distincte. Există certe asemănări, fără însă ca ele să depăşească o linie de demarcaţie foarte stabilă. Maramureşenii par mai “deschişi” decât oşenii: plăcuţi la vorbă, în cântecele ca şi în faptele lor. Alături de ei te poţi instala oricând confortabil, au o deferenţă şi un instinct social care şterg imediat stânjeneala între cei ce nu se cunosc dinainte. Oşenii în schimb îţi oferă totdeauna ceva viu. Ţâpuritura, frecventă şi în Maramureş, este cu siguranţă de origine oşenească. Debutează cu un ţipăt lung (a ţâpuri e derivat de la a ţipa), ascuţit, sfredelind urechile, insinuându-se dureros, înşurubându-se în creier. Abia apoi urmează textul, foarte scurt, ţipat mai degrabă decât cântat, cu zvâcniri nervoase ca pocnetele de bici la capătul fiecărui vers. Dansul e tropăit şi bubuitor, iar muzica propriu-zisă are o orchestraţie la fel de stridentă, abundând în asonanţe care o apropie de muzica simfonică a secolului XX, aceasta, la rândul ei, trimiţând la formele muzicale ale unor epoci de început.
Am auzit, la o festivitate în sala căminului cultural din Turţ, o formaţie de muzică populară şi m-am întrebat, închizând ochii, dacă ascult o compoziţie modernă sau mă aflu zvârlit în mijlocul unui trib indo-european cu mii de ani în urmă. Din câte ştiu, tot acest folclor se pierde, toată această energie se împrăştie în cosmica uitare precum vântul solar.
Un duh ancestral pare să domine colinele Oaşului. O veche uniune tribală trebuie să se afle la originea acestei societăţi închise în ea însăşi, asupra căreia prezentul năvăleşte cu pumnii şi dinţii strânşi. Nu ştii dacă trebuie să te bucuri sau să te întristezi. Trecutul purta aici stigmatul tuberculozei pulmonare, al alcooloismului. Prezentul şi viitorul şovăie în faşa unei istorii abandonate legendei, dar cu atât mai puternică. Se încleştează într-o luptă fără iertare două forţe potrivnice, colosale. Teoretic, vechiul trebuie să-şi plece steagurile. Fabricile sunt fabrici, electricitatea e electricitate. Vechile unelte, mobilierul, covoarele, costumele se retrag rând pe rând în sălile muzeului din Negreşti. Bătrânii se retrag şi ei, lăsând loc valurilor succesive de tinere generaţii. Acestea preiau, pe umerii lor, atât cât pot ele să ducă mai departe. Cât nu pot, rămâne pe jos, în praful amintirilor şi, inevitabil, al uitării. Poetul Vasile Mic din Călineşti Oaș a scris, a putut să scrie, din proprie inspiraţie, acest uimitor vers: “Destinul vine-n bluze proletare”.
Destinul Oaşului e prins în aceste cuvinte de oracol şi nu-i mai rămâne decât să se înfăpuiască până la capăt. Vor trece însă ani iar Oaşul va rămâne ceea ce a fost şi este, în ciuda noutăţilor prezente la tot pasul. E un pariu cu destinul.
”Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 51(1357), 23 decembrie 1982